Sustenabilitatea ca mindset, indiferent de mărimea afacerii

Cum ne raportăm la sustenabilitate acum (ce indicatori au devenit „prioritari" și ce ai văzut la marii jucători)?

Sustenabilitatea este acum o autostradă cu multe benzi pe sens, care începe să devină aglomerată, pe care conduc în continuare și șoferi fără permis și pe care se întâmplă accidente grave despre care nu se vorbește, din păcate, la știri. 

Ca orice autostradă care își respectă titulatura, are și o bandă specială, dedicată celor care, mai ales în această perioadă, se uită cu multă atenție la modelul de business, care inovează, care își formează o piață nouă sau o educă pe cea existentă. Este banda celor care sunt preocupați de viitor, de bunăstarea lor și a angajaților / furnizorilor / clienților lor, de sănătatea ecosistemului tot mai complex în care operează. 

Referitor la indicatorii prioritari, sunt diferențe majore: pentru unii, prioritar este să (mai) existe; pentru alții, prioritar este să supraviețuiască; m-aș bucura să cred, că pentru cei mai mulți, prioritar este să se uite cu atenție la criza prin care trecem pentru a învăța cât mai multe din ea; și, desigur, există și categoria celor pentru care prioritar este să facă acum mulți bani, indiferent de mijloace, indiferent de consecințe, indiferent de costurile indirecte de ordin social sau de mediu. Nu i-am uitat pe inovatori, cei pe care criza i-a găsit adaptați, gata să funcționeze în ritm normal, doar că ei sunt foarte puțini și sunt considerați, de obicei, niște ciudați.  

Cum e perioada prin care trecem – cum v-ați adaptat voi la CSR BootIQ?

Chiar zilele acestea discutam între noi despre ce ne-a ajutat să ne adaptăm atât de repede la noile condiții de lucru și încă nu am ajuns la o concluzie clară. Poate că experiențele de viață, poate plasa de siguranță pe care ne-am tricotat-o ani de zile… Nu știu, sincer.

Dacă ar fi să enumăr câteva lucruri care mi-au trecut mie prin cap, iată-le: lucrând niște ani la ONU, ne-am obișnuit cu lucrul de oriunde, cu deciziile luate rapid, cu discuțiile la distanță purtate uneori la ore neobișnuite (din cauza fuselor orare), cu schimbări de scenarii pe alocuri bruște. 

Pe de altă parte, pregătirea tehnică ne-a dat rigoarea de a ne ține de un program și de a livra, ca de obicei, la timp (fără niciun deadline depășit). Fluxurile interne (adică procesele puse la punct de la începutul activității) ne-au găsit tot pregătiți. Adică nu am avut de alergat acum după aprobări, autorizări, obținerea unor licențe de operare. Până aici m-am referit la serviciile noastre de consultanță.

În ceea ce privește cursurile, și aici am trecut rapid la formula online, fiind primii din lume care am susținut un curs certificat GRI Standards (pentru raportarea nefinanciară sau de sustenabilitate) în varianta online. La fiecare dintre primele trei cursuri, am avut pe cineva din partea GRI tocmai pentru a vedea cum funcționează lucrurile. Uimitor sau nu, totul a mers strună. 

Am trecut și noi, ca oricine, de altfel, prin blocaj: toate proiectele au fost puse pe hold, nimeni nu știa nici ce se întâmplă, nici ce urmează să se întâmple. Atunci mi-am amintit de spusele unei bune prietene: bucură-te de pauzele între proiecte! Așa că m-am bucurat. De fapt, ne-am bucurat cu toții: am citit, am gătit (da, și pâine cu maia, doar că noi o facem de mai bine de doi ani), am alergat după făină și drojdie, am văzut cam tot ce era bun pe Netflix, am vorbit cu prea mulții prieteni plecați din țară și am comandat pentru primă dată ceapă și cartofi online. 

Am trăit inclusiv tradiționalul moment de disperare, în care am plâns atunci când m-a sunat curierul să mă întrebe dacă vreau alt tip de ceapă, pentru că cea pe care o comandasem se terminasem. 
După care am început să mă uit la cifre comparativ cu 2019: arătau rău, foarte rău. Apoi lucrurile au intrat ușor în normal: am emis o factură, apoi alta, am început cursurile online. Cu pași mici, cu emoție, dar și cu multă înțelegere pentru ceva ce experimentam cu toții, am ieșit la suprafață. Acum trebuie să înotăm în continuare. 

Ce este important pentru un antreprenor să facă pentru a fi/a continua să fie sustenabil, indiferent de mărimea lui, indiferent de obligativitatea raportării sau nu?

Obligativitatea raportării este aplicabilă unui grup relativ restrâns de companii și, din cauza crizei Covid-19, este posibil ca numărul lor să scadă. Este o consecință firească a restrângerii activității. 
Dialogul cu stakeholderii, însă, și colectarea datelor pe baza feedback-ului direct sau indirect (cerut sau transmis prin diferite canale) este un proces pe care ar fi bine să îl facem serios, indiferent de dimensiunea organizației, de sectorul de activitate, de cerințele legale. 

Mai mult ca altădată, trebuie să ne redefinim prioritățile, trebuie să învățăm să ne uităm la noi cu alți ochi, trebuie să ne adaptăm la schimbare, ba chiar să anticipăm ce și mai ales cum urmează să se schimbe. 
Recent am citit o carte (Fiesta lui Ernest Hemingway) în care unul dintre personaje explică cum a intrat în faliment: Încet, încet, apoi dintr-o dată. Asta ne spune că vedem semnele, le ignorăm, după care totul se prăbușește. Deși, atenție, aveam toate datele că asta va urma. 

A fi sustenabil – repet: indiferent de dimensiunea, domeniul și profilul organizației - înseamnă a rămâne alert la toate indiciile că lucrurile se schimbă încet, încet, a remedia tot ce se poate remedia din toate cele trei puncte de vedere (social, mediu și economic), a nu lăsa pe mâine ce se poate schimba astăzi (chiar dacă astăzi pare scump, iar resurse nu prea avem) pentru a nu fi puși în situația de a pierde totul, dintr-o dată, exclusiv pe mâna noastră. 

Un gând pe care l-ai transmite micilor antreprenori

Dacă sunt la început de drum, le-aș spune să facă ce știu să facă, să nu se aventureze într-un domeniu pe care nu-l cunosc, deci nu pot să-l explice (adică să-l vândă).

Pentru toți ceilalți: 
1/ să aibă răbdare. Efortul depus acum poate da roade peste 3 sau 5 ani, timp în care ei trebuie să reziste, să livreze calitate (pentru ca puținii clienți de la început, apoi din ce în ce mai mulți) să ducă vorba bună mai departe. 
2/ să livreze bunuri sau servicii de calitate. E greu, știu. Mirajul banilor rapizi înseamnă o tentație căreia puțini îi rezistă. 
3/ să-și aleagă cu atenție partenerii. Aici mă refer la orice tip de partener: investitor, finanțator, furnizor. Abia în vremuri ca cele pe care le trăim acum îți dai seama cât de mult contează să lucrezi alături de oameni de nădejde. 

Încrederea este un factor crucial și este extraordinar de reconfortant sentimentul că poți conta 100% pe cineva – pentru o vorbă bună, pentru un sfat onest, pentru o factură achitată mai devreme, pentru o idee care te scoate dintr-un blocaj. 

Din acest punct de vedere, sunt incredibil de bogată: am lângă mine niște oameni care mă ajută să respir; avem niște parteneri cărora le sunt recunoscătoare pentru multe, dar în special pentru cele câteva dovezi de “suntem împreună”; avem niște clienți de la care nu doar că învățăm, dar prindem aripi pentru că, tot împreună, facem lucruri pe care puțini le fac, iar și mai puțini le fac bine.  

Citește și: Care ar fi unele pârghii pe care le-ar putea folosi un antreprenor în ziua de astăzi pentru a-și ține oamenii aproape, implicați, motivați și în siguranță? Interviu realizat cu Viorel Panaite, Human Invest