Micul ghid al talentului prin ochii lui Codruț Nicolau

Cartea aceasta promovează, în esență, un program în patru pași:

1. repetiție
2. implicare,
3. consecvență și
4. utilizarea (imediată) a feedbackului.

Poate și datorită faptului ca este inspirată din munca multor antrenori din sport, sfaturile/sugestiile prezentate în carte îmbracă, de multe ori, haina unor metode uzuale în antrenamentul de dinaintea competițiilor. Stabilirea unor rutine (fizice/psihologice), respectul acordat exercițiului constant și repetitiv până la înrădăcinarea unor obișnuințe, pe principiul conform căruia efortul cantitativ repetat va genera inclusiv performanța calitativă. Efortul susținut, repetiția la nesfârșit, consecvența ca fundament al construcției. Forțarea limitelor ca esența a învățării.

Domnul Daniel Coyle și-a propus să caute un fel de rețetă a succesului și a vizitat niște locuri unde se obținea performanța mult peste medie: un club de tenis dărăpanat din Moscova, o tabăra muzicală modestă unde cursanții făceau în șase săptămani progrese uluitoare, o școală simplă comunitară dintr-un cartier rău famat, un studio de canto sau o școală de schi din Canada.

Plecând de la citatul lui Aristotel („suntem ceea ce facem în mod repetat; și-atunci excelența nu este o acțiune, ci un obicei”), autorul își propune sa reabiliteze "repetiția". Într-o lume în care creativitatea este extrem de apreciată, " repetiția are o reputație proastă deoarece suntem înclinați să ne gândim la ea ca fiind ternă și plicticoasă".

Campionii - ni se spune – “au o cu totul altă relație cu exersarea" care e văzută ca fiind cea mai importantă parte din procesul de învățare/obținere a performanței. Nici nu poți să-l contrazici - îmi amintesc ca acest lucru era puternic subliniat și în filmele copilăriei mele, iar Rocky si băiatul acela din Sport sîngeros au reușit să câștige doar după ce au înțeles ei înșiși (si nu forțați de antrenor) cat de important e să exerseze cu consecvență. Eu, care am făcut sport (tenis, deoarece ochelarii nu ajuta la sporturile de contact) recunosc ca nu prea eram încântat să dau zece ture în plus de stadion la final de antrenament și încă două ore de lovit cu reverul la zid, însă mărturisesc ca eram foarte motivat când stăteam pe fotoliu și il vedeam pe Bruce Lee cum exersează până la paroxism (vorba lui, "nu mă tem de cel care a exersat zece mii de lovituri odată, ci mă tem de cel care a exersat o singură lovitură de zece mii de ori”).

Cam asta cred că e problema și cu cartea de față. Micul ghid al talentului nu vorbește despre niciun preț plătit și nici despre părțile întunecate. Dar poate avea lucruri utile, atât timp cât sunt luate cu măsură, iar stilul și livrarea sunt simple și captivante. Un părinte exasperat de comportamentul adolescentului din casă, poate fi mai mult decât tentat să dea juniorului cartea la citit.

Când sfaturile rămân în zona „individuală” pot fi rezonabile. Cand se dezvoltă însă în zona corporativă, lipsește o anumită consistență. Discursul e mai puțin credibil. Sunt multe corelații care pot fi adevărate, însă concluzia e livrată mult prea tranșant, de multe ori pare că este formulată doar pentru a valida asumpția autorului, fără însă a avea nici argumentele necesare și nici firul logic neîntrerupt. Cred că, în fapt, cultura organizațională este o chestiune suficient de complexă pentru a fi înghesuită într-un tipar necredibil. Nu neg ca lucrurile pot fi corelate, însă cauzalitatea e deseori dubitabilă, cel puțin în exemplele utilizate. Un lucru însă l-am reținut și mi-a plăcut:

„Organizațiile care se concentrează maniacal pe rezultat tind să piardă din vedere obiectivul mai amplu: învățarea și dezvoltarea de competențe pe termen lung”.

Autorul își propune să demitizeze conceptul de "copil minune". Nu există nimic înnăscut, performanța depinde de efort, de muncă și de implicare continuă. Sună lăudabil, încurajator și, nu-i așa, stimulant: You can do it.

Mi-am amintit de o altă carte de la Editura Publica – Open, autobiografia lui Andre Agassi. Tatăl lui Agassi avea planuri cu băiatul încă de dinainte să fi apărut. Ce conta că s-a născut cu platfus și cu o problemă la coloana vertebrală – baiatul trebuia să ajungă un mare campion la tenis, iar exercițiul/repetiția și antrenamentul susținut l-au dus acolo. Atenție doar la mesajul lui Agassi, care nu există însă în cartea domnului Coyle.

Căci fiecare are un tenis și un teren în viata lui, iar rutina stabilește deprinderi comportamentale și obiceiuri greșite. Iar un obicei bun astăzi, maine s-ar putea dovedi nu doar greșit, ci și dificil de schimbat.

"Urăsc tenisul, îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea, continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor pe mine însumi să mă opresc dar joc mai departe, iar această prăpastie, această contradicție între ceea ce vreau să fac și ceea ce fac de fapt pare a fi esența vieții mele."

Unii, ca Agassi, s-ar putea ca la un moment dat să aibă noroc și să-și găsească împlinirea.

"Ma uit la teren. Dintotdeauna cea mai anormală parte a vieții mele, terenul e acum singurul spațiu al normalității în acest tumult. Terenul, unde m-am simțit atat de singur și de lipsit de apărare, este locul unde sper acum să-mi găsesc refugiul."

Alții rămân doar cu cartea domnului Coyle în mână și se gândesc „Oare eu ce am greșit?”.

Unele lucruri din carte sunt bune și se pot aplica. Altele însă fac doar parte din vasta categorie a sfaturilor din cărțile de self – help. A se citi cu prudență.