Despre documentarul ”The Last Dance”, prin ochii lui Codruț Nicolau

Povestea de azi nu e despre o carte, ci despre un film documentar - The Last dance, pe Netflix, istoria construcției și destrămării celei mai bune (probabil) echipe sportive care a existat vreodată, construită în jurul unui personaj aproape mitic - Michael Jordan.

În opinia mea, filmul nu e neaparat despre baschet. Baschetul e doar un pretext. Filmul este despre ambiție, despre competitivitate, despre dorința de a fi nu doar mai bun, ci de a fi cel mai bun. 
E despre a câștiga. 
E despre cum faci asta. 
Dar este mult mai mult de atât. 

Este despre viață, în cele mai mici detalii. De la cum crești si cum evoluezi, de când ești copil și până îmbătrânești. Despre șansele pe care le ai. Despre nevoi. Despre frici. Despre dorințe. Despre evadare. Despre scăpare, dar și despre împlinire, așa cum și-o imaginează fiecare. Despre echipă, dar și despre leaderi. Despre felul în care descoperă leaderii că pot câștiga, dacă fac lucrurile altfel. Despre manageri cinici, de echipă, fabrică sau organizație, care sunt responsabili să se gândească niște pași în față, cu gândul la ceea ce va veni, chiar dacă sunt în mijlocul succesului. E despre modele, despre bani mulți, dar și despre închisoarea celui care e celebru. E despre presiunea pe care nu ești pregătit să o absorbi. Despre eroare. Despre rolurile pe care le poți sau pe care nu le poți juca. Despre capacitatea de a înțelege și accepta asta. Despre înțelepciune, de la un punct încolo. Despre oboseală. Despre realitatea dură că nimic nu e, în mod real, garantat, și că totul se ia din nou de la capăt, în fiecare zi. Și despre necesitatea de a dovedi din nou, și din nou, dacă vrei să mai faci parte din joacă. Cel puțin atât timp cât nu ești dispus să faci figurație, ci chiar iei jocul în serios. Despre cât de diferiți suntem. Despre nevoia de a evada, într-o “vacanță”, care spală creierii în adâncime, ca apoi să poți să fii la fel de bun. Despre cădere. Despre valoarea celui care înțelege că materialul uman e diferit și are nevoie de modelare diferită. E despre politică, despre proprietari de echipe, bănci sau alte instituții, care gândesc altfel decât cei care fac efectiv treaba. Despre întrebarea cheie: cine e responsabil pentru succes - Organizația (cu toată infrastructura ei) sau angajații? E despre toleranță, despre camaraderie, dar și nesimțire, despre lucruri peste care poți să treci și altele peste care nu poți. E despre can-can, dar și despre respect. Cum îl câștigi, cum îl păstrezi, cum îl poți pierde. Dar mai mult de atât este despre simboluri, și cât de mult influențează cultural o societate. 

Serialul, în zece episoade, mi se pare miraculos. 
E paradoxal, cumva, sî nu vorbesc despre baschet. Mai ales că știu toate personajele cu nume și prenume, că știu detaliile picante ale adversităților încă de pe vremea în care se întâmplau, și când mă sculam noaptea ca să văd la televizor spectacolul în direct. 

E ciudat să nu vorbesc despre baschet când fac parte din generația care a petrecut câte 4-5 ore pe teren, în fiecare zi. Sunt unul dintre copiii care în liceu ajungea acasă după masa, mânca și pleca cu o minge pe teren, unde erau alți douăzeci de tineri, și unde se juca “câștigător pe teren” până noaptea. În fiecare zi, de luni până vineri după școală, și weekendurile în întregime. 
Nu vorbesc despre Pippen, Jabar, Iisaac, Magic, Larry Bird, Rodman, Ewing, Barkley, Kucoc și toți ceilalți, deoarece Last Dance nu e despre baschet. 
Dintr-o simpla întâmplare, Michael Jordan a fost baschetbalist. 
https://en.m.wikipedia.org/wiki/The_Last_Dance_(TV_series)

Citește și:

Lingura care dispare de Sam Kean prin ochii lui Codruț Nicolau

Freakonomics și Când să jefuiești o bancă prin ochii lui Codruț Nicolau